Există oameni care atunci când intră într-o camera sau când postează ceva pe rețelele sociale par că au nevoie ca toată lumea să îi observe. Vorbesc mult despre ei, au haine cu logo-ul vizibil, își prezintă ostentativ casa, mașina și vacanța din locul visat, iar fiecare detaliu rostit sau afișat în social media pare atent calibrat pentru privirile și atenția celorlalți. Acest articol nu este unul care să judece, ci unul care pune întrebări și încearcă să deslușească ce se află în spatele acestei nevoi de validare.
Când valoarea personală se construiește din exterior
Psihologii fac o distincție importantă între stima de sine autentică și validarea externă. Stima de sine autentică este stabilă, nu se prăbușește când nimeni nu aplaudă și nu crește spectaculos când cineva admiră. Validarea externă, în schimb, funcționează ca o substanță care produce o senzație de bine temporară, după care nevoia revine, de obicei mai mare.
Când valoarea personală depinde de ce ai, de ce arăți sau de ce pot vedea ceilalți despre tine, identitatea devine fragilă, orice tăcere a celorlalți devine o amenințare și orice succes al altcuiva, ajunge să fie o comparație dureroasă.
Rădăcinile din copilărie: valoarea condiționată
Nevoia de a impresiona permanent nu apare din senin. De cele mai multe ori, ea își are originea în mesaje timpurii, primite în familie, de genul „Bravo, ai luat zece!”, urmat de tăcere asurzitoare sau chiar ceartă în zilele cu note mai mici, sau mesaje de apreciere despre exterior – „ce frumos ești îmbrăcat!”, dar nimic despre cum te simți sau ce ai mai făcut?
Când un copil învață că este iubit și apreciat în funcție de performanță sau de imagine, internalizează un mesaj periculos, acela că “valoarea mea nu este de la sine înțeleasă. Trebuie să o câștig”. Copilul odată ajuns adult va continua, adesea inconștient, să „câștige” validare, prin statut, prin obiecte și prin imagine.
Rușinea ascunsă în spatele afișării
Nu toate afișările online și aparițiile publice au în spate succesul, unele sunt încercări de a acoperi nesiguranța. Psihologul Brené Brown, care a studiat rușinea și vulnerabilitatea, arată că rușinea nu este sentimentul că am făcut ceva greșit, ci că eu sunt greșit, iar rușinea se ascunde cu măiestrie în spatele imaginilor impecabile, a vorbelor frumos rostite și frazate cu migală, sau a unei ținute exterioare ireproșabile.
Omul care simte în interior că nu este suficient de bun poate avea de multe ori obiceiul de a construi în exterior o versiune care să contrazică acest sentiment interior. Hainele scumpe, titlurile de pe LinkedIn, vacanța postată strategic și insistent, cuvintele la superlativ rostite despre aproape orice, toate spun, de fapt “Vedeți? Sunt suficient. Contez.”
Problema este că nicio cantitate de validare externă nu vindecă o rană internă, pentru ca în realitate golul emoțional nu se umple cu priviri admirative.
Comparația socială și capcana rețelelor sociale
Psihologul Leon Festinger a descris încă din 1954, prin teoria comparației sociale, tendința umană naturală de a ne evalua prin comparație cu ceilalți. Rețelele de socializare au transformat această tendință într-un sport de performanță. Scrolling-ul zilnic ne expune la sute de imagini ale unor vieți aparent perfecte, declanșând în fiecare dintre noi, de multe ori, un mecanism simplu: “Unde sunt eu față de ei? Vreau și eu; Oare pot și eu să am așa ceva?”
Mulți ajung să trăiască pentru publicul lor, real sau virtual. Fiecare decizie, fiecare postare, fiecare achiziție este filtrată printr-o singură întrebare: “Ce vor crede ceilalți?”
Psihologii numesc acest mod de a exista identitate performativă, o viață jucată, nu trăită. Am traduce asta în zilele noastre prin “Postez, deci exist! Primesc like-uri, deci valorez!”, dar cu cât identitatea depinde mai mult de reacțiile celorlalți, cu atât devine mai vulnerabilă, mai obositor de susținut și chiar nesănătoasă.
Ce putem face diferit: câteva direcții practice
Recunoașterea acestui tipar este primul pas și nu este unul mic. Iată câteva întrebări pe care le poți folosi ca punct de plecare în autoreflecție:
- „Fac asta pentru mine sau pentru privirea celorlalți?” O întrebare simplă, dar revelatoare, înainte de o achiziție sau o postare.
- „Ce simt când nimeni nu observă?” Dacă răspunsul este anxietate sau gol, merită explorat.
- „Când am simțit prima dată că trebuie să demonstrez ceva?” Răspunsul duce adesea spre un moment din copilărie.
Terapia poate fi un spațiu valoros pentru a înțelege de unde vine nevoia de validare și pentru a construi o stimă de sine mai puțin dependentă de exterior.
Nevoia de a epata nu vorbește doar despre orgoliu, ci vorbește mai degrabă despre un copil care a învățat că trebuie să merite iubirea. Totodată, mai vorbește despre un adult care nu s-a simțit niciodată suficient de bun fără dovezi, dar și despre o identitate construită în privirile altora, fragilă și obositoare. A înțelege acest mecanism, în tine sau în cei din jur înseamnă a privi mai atent și, poate, mai blând.
Surse:
- Brené Brown, Curajul de a fi vulnerabil (2019)
- Leon Festinger, A Theory of Social Comparison Processes (1954)
Un articol de Andreea Voicu