Îți spui că intri pe telefon doar pentru două minute. Verifici un mesaj, apoi vezi o postare, mai cobori puțin, apare un video interesant, apoi altul. La un moment dat ridici privirea și descoperi că au trecut 30 sau 40 de minute.
Într-o altă zi ai, în sfârșit, câteva ore libere. Ai putea pur și simplu să stai, să citești, să te plimbi sau să nu faci nimic. Și totuși apare aproape imediat gândul: „Ar trebui să fac ceva util”.
Sunt două situații aparent diferite, dar ambele spun ceva important despre felul în care funcționăm astăzi. Despre dificultatea de a ne opri, despre nevoia permanentă de stimulare și despre cât de mult am ajuns să asociem valoarea personală cu ceea ce facem, cu ceea ce arătăm și cu reacțiile pe care le primim.
Ce se întâmplă atunci când „nu facem nimic”?
Am ajuns să privim pauza aproape cu suspiciune. Dacă nu lucrăm, nu răspundem la mesaje, nu rezolvăm ceva și nu bifăm o sarcină, avem impresia că timpul trece degeaba.
Creierul nostru nu se oprește însă în momentul în care încetăm să lucrăm la o sarcină. În astfel de momente pot continua procese de integrare a informațiilor și a experiențelor, iar uneori soluția unei probleme apare tocmai după ce am încetat să o mai forțăm.
Probabil ți s-a întâmplat și ție. Te-ai chinuit mult timp să rezolvi ceva, ai renunțat pentru moment, ai mers să faci duș, să gătești sau să te plimbi, iar ideea pe care o căutai a apărut exact atunci.
Uneori avem nevoie să ieșim din presiunea de a găsi imediat răspunsul. Pauza nu înseamnă neapărat lipsă de productivitate, poate face parte din proces.
Atunci de ce ne simțim vinovați când ne odihnim?
Pentru că trăim într-un context în care „ocupat” riscă să devină sinonim cu „valoros”.
Un calendar plin poate transmite că suntem importanți, solicitați și productivi. O după-amiază în care nu avem nimic de făcut poate provoca, paradoxal, disconfort.
Așa apare situația în care avem o zi liberă, dar în loc să ne bucurăm de ea începem imediat să căutăm ceva de bifat. Facem curățenie, răspundem la e-mailuri, rezolvăm lucruri amânate, numai să nu avem senzația că „pierdem vremea”.
Problema nu este că suntem activi. Problema apare atunci când nu ne mai permitem să ne oprim fără să simțim că trebuie să justificăm acea pauză.
Poate că una dintre întrebările pe care merită să ni le punem este foarte simplă: pot să mă odihnesc fără să simt că trebuie să merit odihna?
Telefonul pentru „două minute”
Apoi există un alt tip de pauză, nu mai lucrăm și luăm telefonul. Pare o formă de relaxare foarte accesibilă, pentru că nu cere pregătire, efort sau decizie. Ecranul este acolo și are întotdeauna ceva nou de oferit.
Problema este că, odată ce începem să derulăm, nu există un punct natural în care activitatea să se termine.
În documentul care a stat la baza interviului am discutat despre felul în care mecanismele de anticipare a recompensei ne pot menține în comportamentul de căutare. Următoarea postare poate fi mai interesantă, următorul video poate fi mai amuzant, următoarea informație poate fi exact cea care ne captează atenția.
Nu știm ce urmează. Și tocmai această incertitudine poate face foarte greu de găsit momentul în care spunem: „Gata”.
„Încă un scroll”
Un mecanism discutat în interviu este cel al recompensei variabile.
Dacă fiecare postare ar fi la fel de interesantă sau la fel de plictisitoare, probabil ne-am opri mai ușor. Dar nu știm niciodată ce vine după următoarea mișcare a degetului pe ecran.
Uneori apare ceva care ne place foarte mult. Alteori nu. Dar posibilitatea ca următoarea postare să fie „cea bună” ne poate determina să continuăm.
Și așa ajungem la paradoxul modern: avem acces aproape nelimitat la conținut, dar nu avem aproape niciodată senzația clară că am terminat de consumat.
Am stat pe telefon. De ce nu mă simt odihnit?
Pentru că a sta nemișcat nu este același lucru cu a ne odihni psihic.
În timpul scrollingului, atenția trece rapid de la o informație la alta. Vedem chipuri, știri, reclame, vacanțe, conflicte, glume, realizări profesionale, tragedii, produse și opinii, toate într-un interval foarte scurt.
Mintea rămâne ocupată.
Materialul interviului pornește tocmai de la acest contrast între timpul consumat și senzația de satisfacție sau refacere pe care o obținem la final. Putem petrece mult timp pe telefon și să rămânem cu impresia că, deși am fost permanent stimulați, nu ne-am odihnit cu adevărat.
Poate că de aceea merită să facem o diferență între distragere și odihnă. Nu tot ceea ce ne scoate temporar dintr-o sarcină ne și reface.
Când telefonul devine și o oglindă
Rețelele sociale nu ne oferă doar informație. Ne oferă și o cantitate uriașă de oameni cu care ne putem compara.
Tendința de comparație nu este nouă. Ceea ce s-a schimbat este dimensiunea ei.
Înainte, reperele erau în principal oamenii pe care îi întâlneam în viața de zi cu zi. Astăzi putem vedea într-o singură oră zeci sau sute de corpuri, case, vacanțe, relații, cariere și realizări prezentate în cea mai avantajoasă formă posibilă.
Și apare întrebarea: „Eu unde sunt în raport cu toți acești oameni?”
Poți fi mulțumit de casa ta dimineața și să începi să o privești critic seara, după ce ai văzut zeci de interioare impecabile. Poți fi împăcat cu ritmul tău profesional și, după câteva minute pe rețele, să ai impresia că toată lumea a ajuns mai departe.
Nu pentru că viața ta s-a schimbat în acele minute. S-a schimbat reperul cu care ai comparat-o.
De ce vrem să fim apreciați?
Pentru că este uman.
Nevoia de apreciere nu a fost inventată de rețelele sociale. Ele au făcut-o însă mult mai vizibilă și, mai ales, au transformat-o în cifre.
Like-uri. Comentarii. Vizualizări. Distribuiri. Urmăritori.
În interviu am discutat despre diferența dintre o stimă de sine care se sprijină în mare parte pe propriile valori, competențe și relații și o valoare personală dependentă puternic de reacțiile venite din exterior.
Imaginează-ți două persoane care publică aceeași realizare profesională.
Prima știe cât a muncit și se bucură de rezultat, chiar dacă postarea nu obține foarte multe reacții. A doua verifică permanent telefonul, iar numărul de aprecieri începe să influențeze felul în care privește propria reușită.
Rezultatul profesional este același. Ceea ce diferă este locul în care fiecare caută confirmarea valorii sale.
Aprecierea este plăcută. Dependența de ea poate deveni costisitoare
Nu există nimic greșit în a ne bucura când suntem apreciați.
Problema apare atunci când reacția celorlalți devine principalul instrument cu care ne măsurăm valoarea.
Stima de sine este mai stabilă atunci când nu crește și nu se prăbușește odată cu fiecare reacție primită din exterior. Validarea externă este inevitabil variabilă, pentru că depinde de oameni, contexte și factori pe care nu îi putem controla.
Dacă liniștea mea depinde permanent de ceea ce vor spune ceilalți, atunci las în mâinile lor o parte foarte mare din felul în care mă simt cu mine.
Cum rupem automatismul?
Nu cred că soluția realistă este să declarăm telefonul inamicul nostru.
Tehnologia face parte din viața noastră. Ne ajută să lucrăm, să comunicăm, să învățăm și să păstrăm legătura cu oamenii.
Mai util este să observăm când utilizarea este o alegere și când devine un automatism.
În interviu am propus o întrebare foarte simplă, pe care o putem folosi înainte de a deschide telefonul:
„Ce caut acum?”
Vreau să răspund cuiva? Am nevoie de o informație? Sunt plictisit? Sunt obosit? Încerc să evit ceva? Vreau să văd dacă cineva a reacționat la ceea ce am postat?
Uneori, numai această secundă de conștientizare poate transforma un gest automat într-o alegere.
Un alt pas este distanța fizică. Dacă telefonul este permanent lângă noi, comportamentul este foarte ușor de repetat. A-l lăsa într-o altă cameră pentru o perioadă poate crea exact acea mică distanță de care avem nevoie.
Și poate cel mai important lucru este să înlocuim, nu doar să eliminăm.
În locul scrollingului poate veni o carte, o plimbare, muzica sau pur și simplu câteva minute de liniște. În locul verificării obsesive a reacțiilor la o postare poate veni o conversație reală cu cineva apropiat.
Pentru că nu avem nevoie doar să renunțăm la un obicei. Avem nevoie să înțelegem ce nevoie încercam să satisfacem prin el.
Poate că întrebarea nu este cât timp petrecem pe telefon
Există un indicator mult mai interesant decât numărul de ore afișat în raportul săptămânal de utilizare.
Cum ne simțim după ce îl lăsăm jos?
Mai informați? Mai conectați? Mai liniștiți? Sau obosiți, neliniștiți, comparați cu ceilalți și cu senzația că am pierdut timpul fără să știm exact pe ce?
Nu fiecare minut petrecut pe telefon este o problemă. La fel cum nu fiecare moment de odihnă trebuie transformat într-un exercițiu de productivitate.
Poate că echilibrul începe atunci când reușim să observăm mai bine ce facem și, mai ales, de ce facem acel lucru.
Iar data viitoare când mâna se duce automat spre telefon, merită să existe o secundă între impuls și gest.
O singură întrebare:
„Ce caut acum?”
Uneori, răspunsul ne poate spune mai multe despre noi decât ceea ce vom găsi în următoarea postare.