Psiholog Andreea Voicu: Maternitatea m-a învățat că, dincolo de orice metodă, vindecarea începe cu o îmbrățișare emoțională
– Interviu portret realizat de Sebastian Dan și publicat în NewsBv.ro
Există momente în care o singură privire blândă și câteva minute de liniște pot schimba traiectoria unei vieți. Andreea Voicu creează tocmai acest spațiu: un cabinet care devine „acasă” pentru minți obosite, pentru copii care cred că „nu pot” și pentru femei care au uitat să se mai întrebe ce își doresc cu adevărat.
În martie, luna renașterii, ea ne vorbește despre scânteile „Aha!”, despre zidurile invizibile și despre curajul simplu de a spune „mi-e greu”.
Andreea Voicu este psiholog clinician și psiholog educațional (www.andreeavoicu.ro). Lucrează cu copii, adolescenți și adulți, oferind consiliere și intervenție psihologică adaptată vârstei și nevoilor fiecărei persoane. În lucrul cu copiii și adolescenții folosește Metoda Feuerstein și alte instrumente educaționale care sprijină dezvoltarea gândirii, a capacității de rezolvare a problemelor și a autoreglării emoționale.
„În lucrul cu adulții îi însoțesc în procesul de clarificare a dificultăților emoționale, gestionarea stresului și regăsirea încrederii în sine, într-un spațiu sigur, bazat pe respect și confidențialitate. Pentru mine, psihologia înseamnă înainte de toate întâlnirea autentică cu omul din fața mea. Fiecare persoană vine cu propria poveste, cu întrebări, emoții și momente de schimbare. Rolul meu este să ofer sprijin, claritate și instrumente care să îi ajute pe oameni să își înțeleagă mai bine resursele și să își construiască drumul care li se potrivește”,
ne spune Andreea Voicu, membru acreditat al Colegiului Psihologilor din România, mediator Feuerstein și în plin proces de formare în psihoterapie experiențială.
În același timp, este și mamă, iar această experiență i-a întărit convingerea că dezvoltarea emoțională și cognitivă a copiilor este esențială pentru felul în care vor deveni adulții de mâine:
„Cred că fiecare om are potențialul de a crește și de a se transforma atunci când găsește sprijinul potrivit și curajul de a face un pas spre schimbare”.
În luna martie celebrăm feminitatea și renașterea. Dacă ar fi să descrii profesia de psiholog într-o singură imagine care să transmită căldură, care ar fi aceea?
Dacă ar fi să aleg o imagine, ar fi probabil o lampă aprinsă într-o cameră liniștită. Nu o lumină puternică, care doar îți dă impresia că te ajută să vezi tot, dar care poate să te orbească, ci una caldă, care te ajută să îți adaptezi vederea și sentimentele pentru a vedea lucrurile din jurul tău cu mai multă blândețe și răbdare. Pentru mine, profesia de psiholog seamănă foarte mult cu această lumină. Nu îți spune ce drum să alegi și nu îți trăiește viața în locul tău, dar te ajută să vezi mai bine ce se întâmplă în interiorul tău, pentru că această lumina caldă te face mai calm și mai atent la detalii și forme.
Rolul meu este să creez acel spațiu în care omul se poate opri puțin din agitația lumii și își poate pune întrebări importante despre sine. În cabinet, încerc să construiesc exact această atmosferă, a unui loc în care oamenii se simt ascultați, respectați și încurajați să își descopere potențialul.
Cabinetul tău este descris ca un „spațiu sigur”. Cum reușești, în acest ritm alert al vieții, să creezi acea bulă de liniște în care un om se simte, poate pentru prima dată, cu adevărat ascultat și respectat?
Cred că primul pas este prezența reală. În cabinet nu există grabă, telefoane sau judecată, ci există doar timp și atenție.
Mulți oameni ajung la psiholog după ani în care au simțit că trebuie să fie puternici pentru toți ceilalți. Când intră în cabinet, descoperă uneori pentru prima dată că pot vorbi fără să fie întrerupți sau corectați.
Psihologia ne arată că simplul fapt de a fi ascultat activ reduce nivelul de stres și activează zone ale creierului implicate în reglarea emoțiilor. De aceea, în cabinet încerc să creez un ritm diferit de cel al vieții de zi cu zi, un ritm în care omul poate respira, poate reflecta și poate începe să înțeleagă mai clar ce simte și de ce.
Lucrezi cu un spectru larg, de la copiii la adulți. Care este „firul roșu” emoțional care îi unește pe toți acești oameni care vă trec pragul?
De multe ori, firul roșu este dorința de a fi înțeles. Copiii vin cu dificultăți de atenție, emoții intense sau probleme la școală. Adulții vin cu stres, cu blocaje sau cu întrebări despre sensul drumului lor. La prima vedere sunt situații foarte diferite, dar, dacă ne uităm mai atent, în spatele tuturor poveștilor se află aceeași nevoie profundă, nevoia de a fi văzuți, ascultați și acceptați.
În cabinet încerc să îi ajut pe oameni să își descopere resursele interioare, pentru că fiecare persoană are un potențial care poate fi dezvoltat atunci când primește sprijinul potrivit.
Arta de a debloca minți. Folosești metoda Feuerstein, o tehnică fascinantă. Cum le explici părinților sau adulților sceptici că mintea noastră nu este un dat imuabil, ci o grădină care poate înflori prin exercițiu și răbdare?
Metoda Feuerstein pornește de la ideea că inteligența nu este un lucru stabilit pentru totdeauna. Creierul nostru are capacitatea de a se reorganiza și de a învăța lucruri noi, chiar și atunci când există dificultăți. În psihologie, această capacitate se numește plasticitate cognitivă.
Pentru a-i ajuta pe părinți sau pe cei sceptici să înțeleagă mai ușor ce se întâmplă în acest proces, le spun adesea că mintea seamănă mai mult cu un mușchi decât cu un obiect fix.
Prin exerciții structurate, jocuri și mediere, copilul sau adultul învață să gândească mai clar, să observe mai bine și să găsească soluții. Nu este magie, ci este antrenament mental, așa cum corpul devine mai puternic prin mișcare, în mod similar gândirea devine mai flexibilă prin exercițiu.
Povestește-ne despre acel moment „Aha!”, acea scânteie din ochii unui adolescent sau copil care, prin joc și tehnici validate, realizează că este mai puternic decât temerile sale.
Momentul „Aha” este unul dintre cele mai frumoase lucruri din această profesie. Îl vezi adesea în ochii unui copil care, după ce a crezut mult timp că „nu poate”, reușește să rezolve o problemă singur. În acel moment se schimbă ceva profund. Nu este doar despre exercițiul respectiv, este despre încrederea care începe să crească.
Acea scânteie spune, de fapt, ceva foarte simplu: „Poate că nu eram blocat, de fapt aveam nevoie doar de altă cale.”
Blocajele emoționale sunt adesea ziduri invizibile. Cum îi iei de mână pe cei care calcă pragul cabinetului și îi ghidezi să demoleze aceste ziduri, cărămidă cu cărămidă?
Blocajele emoționale sunt rareori evidente chiar și pentru clienții care ajung la mine. Ele se construiesc în timp, din experiențe, frici sau convingeri și îți dai seama că apar în special în momentele în care te împiedică în mod repetat să îți trăiești viața într-un mod echilibrat.
În terapie nu dărâmăm aceste ziduri dintr-odată, ci este nevoie să înțelegem mai întâi ce stă la baza lor, cum s-au format, ce le-a menținut, ce le-a întărit. În terapie încercăm să vedem compoziția emoțiilor, și care dintre ele au contribuit la formarea blocajelor. De cele mai multe ori, aceste mecanisme au fost cândva în viața clientului o formă de protecție.
Când omul începe să înțeleagă povestea din spatele reacțiilor sale, apare și libertatea de a face alegeri diferite, care contribuie la deblocarea emoțiilor.
Ești mămică, ai un copil mic. Cum a schimbat-o pe Andreea Voicu maternitatea? Felul în care privești acum copiii și părinții care vin la tine în cabinet?
Mulți specialiști vorbesc din cărți și teorii academice, dar experiența personală este cea mai bună școală pentru a putea să te raportezi corect la un client sau o situație. Pentru mine, maternitatea m-a învățat ce este vulnerabilitatea, cum să mă raportez la ea și cum să acționez în relație cu nevoile celui mic, dar și ale mele în același timp.
Ca psiholog, înțelegeam deja cât de importantă este relația dintre copil și părinte. Dar, când devii părinte, simți aceste lucruri la un nivel mult mai personal și cu adevărat profund, înțelegi mai bine presiunea, oboseala și dorința sinceră de a face totul bine, dar poți să empatizezi diferit cu părinții, după ce și tu ai trecut prin situații similare. Maternitatea mi-a arătat că dincolo de teorii și metode, fiecare familie are propria poveste și raportare la situații care aparent sunt similare cu ale altei familii.
Există momente în care „Andreea-psihologul” trebuie să ceară sfatul „Andreea-mamei” (sau invers)? Cum se împletesc aceste două roluri în inima ta?
Este un mare câștig pentru mine ca mamă să am cunoștiințe de psihologie și este, de asemenea, un mare atu al psihologului Andreea Voicu de a putea avea experiența de părinte. Cele două roluri se completează mai mult decât s-ar crede. Psihologia îmi oferă instrumente și înțelegere, în timp ce rolul de mamă îmi amintește că niciun părinte nu este perfect și că învățăm cu toții pe parcurs.
Uneori, Andreea-mama mă ajută să înțeleg mai bine emoțiile părinților din cabinet, alteori, Andreea-psihologul aduce claritate și răbdare în viața de zi cu zi.
Cum îți găsești tu, ca femeie care oferă atât de mult sprijin celorlalți, propria sursă de încărcare și echilibru?
Pentru mine, echilibrul vine din lucrurile simple, cum ar fi timpul petrecut cu familia, liniștea unei plimbări în natură, muzica și lectura.
Cred că un psiholog trebuie să aibă grijă și de propria sănătate emoțională, pentru că nu poți oferi sprijin real altora dacă tu nu îți găsești, la rândul tău, momente de reîncărcare.
Multe femei se luptă cu „sindromul impostorului” sau cu pierderea încrederii în sine. Care este primul pas pe care îl faci împreună cu o femeie care simte că s-a pierdut pe drumul dintre responsabilități și dorințe?
Primul pas este să o ajut să își spună propria poveste fără să se judece. Multe femei sunt obișnuite să fie puternice pentru toți ceilalți, pentru familie, pentru copii, pentru carieră. Uneori, în tot acest proces, uită să se întrebe ce își doresc cu adevărat.
În terapie încercăm să reconstruim treptat această relație cu sine. Pentru că încrederea nu apare dintr-odată, ci ea se construiește din pași mici și din experiențe care confirmă că ai resursele necesare pentru a merge mai departe.
Vorbești despre „potențial maxim”. Este acesta o destinație sau un proces continuu de a nu accepta cu blândețe, chiar și în imperfecțiunile noastre?
Pentru mine, potențialul maxim nu este o linie de sosire, ci procesul este, de multe ori, mai important decât rezultatul în sine. Fiecare etapă a vieții vine cu provocări și cu noi lucruri pe care le învățăm despre noi înșine, iar important este să nu renunțăm la curiozitatea de a crește.
Uneori, progresul nu înseamnă să devenim perfecți, ci să ne acceptăm imperfecțiunile cu mai multă blândețe.
Dacă ai putea să transmiți un singur mesaj „de la suflet la suflet” fiecărei femei care citește acest articol și care simte că poartă o povară prea grea, care ar fi acela?
Aș vrea să le spun un lucru simplu femeilor care simt o povară prea grea și anume că nu trebuie să ducă totul singure.
Viața ne aduce uneori perioade în care ne simțim copleșite, dar asta nu înseamnă că suntem slabe, ci înseamnă că suntem oameni cu emoții, sentimente, putere limitată.
Uneori, primul pas spre schimbare este doar acela de a spune cu voce tare ce simți. De acolo începe, încet, procesul de vindecare. Fiecare dintre noi merită să trăiască o viață în care să se simtă în echilibru cu sine.
