Ministerul Afacerilor Interne (MAI) trage un semnal de alarmă, la începutul noului an școlar, cu privire la un fenomen care atrage tot mai mulți adolescenți: „Urbex” sau explorarea clădirilor abandonate. Autoritățile avertizează că, dincolo de adrenalină și imaginile spectaculoase distribuite pe rețelele sociale, aceste locuri pot ascunde pericole reale.
Fenomenul Urbex, termen provenit din expresia engleză „urban exploration”, presupune explorarea unor locuri abandonate sau neutilizate, precum fabrici, case, hoteluri și alte clădiri.
Pentru mulți adolescenți, astfel de explorări reprezintă o aventură, o provocare sau o modalitate de a realiza fotografii și videoclipuri pentru rețelele sociale. Ministerul Afacerilor Interne avertizează însă că o clădire abandonată nu este automat și un loc sigur pentru vizitare.
Andreea Voicu – Psiholog clinician și educațional:Adolescentul să învețe să pună propria siguranță înaintea unei provocări
Andreea Voicu – Psiholog clinician și educațional din Brașov, spune că „Pericolul nu este că adolescentul caută aventura, ci momentul în care aventura devine mai importantă decât propria siguranță. La această vârstă există curiozitate, dorința de a încerca lucruri noi și nevoia de a fi acceptat de grup. Dacă adăugăm și rețelele sociale, unde o fotografie sau un videoclip spectaculos pot aduce rapid atenție și apreciere, riscul poate trece foarte ușor pe planul al doilea. Adolescenții pot ști că există un pericol, dar asta nu înseamnă că îl și evaluează corect în momentul în care trebuie să ia o decizie”.
Specialistul brașovean spune că, pentru părinți, mesajul trebuie să fie mai mult decât „nu ai voie”.
„Este important să vorbească deschis cu adolescentul, să afle ce îl atrage la astfel de experiențe și să îl ajute să se gândească la consecințe. Întrebarea „Ce se poate întâmpla dacă lucrurile nu merg așa cum îți imaginezi?” poate fi mai utilă decât o interdicție spusă fără explicații. Până la urmă, obiectivul este ca adolescentul să învețe să pună propria siguranță înaintea unei provocări, a presiunii grupului sau a unei fotografii bune pentru social media”.
Concret, părinții pot discuta cu adolescenții pornind de la situații reale, nu doar de la avertismente generale. Pot folosi exemple documentate, mărturii ale unor persoane care au fost implicate în accidente sau, cu atenție și fără imagini traumatizante, materiale care arată consecințele reale ale unor astfel de explorări.
„Uneori, un caz real poate face pericolul mult mai ușor de înțeles decât simplul „ai grijă, este periculos”. Important este ca părintele să nu folosească aceste exemple doar pentru a provoca frică, ci să continue discuția: „Ce observi aici?”, „Ce ar fi putut face diferit?”, „Tu ce ai face dacă prietenii tăi ar continua, iar tu ai simți că este periculos?”. În felul acesta, adolescentul nu rămâne doar cu imaginea unui accident, ci este ajutat să se gândească la propriile alegeri și la modul în care poate reacționa într-o situație reală”, concluzionează Andreeaa Voicu.
Este important să cerem ajutor pentru că nu trebuie să ducem totul singuri. Vulnerabilitatea nu este un semn de slăbiciune, ci poate fi privită chiar ca o formă de curaj. Însă, de multe ori, ne este foarte greu să primim cu adevărat ajutorul pe care-l cerem. Este un fenomen despre care se discută foarte puțin. Pentru multe persoane, nu solicitarea ajutorului este partea cea mai grea, ci primirea lui. Dacă vă regăsiți aici, nu înseamnă neapărat că sunteți „prea mândri“ sau că nu știți să primiți iubirea celorlalți. Disconfortul de a primi poate fi o veche formă de protecție.
Există oameni care reușesc, cu mult efort, să spună „am nevoie de ajutor“ și apoi, în momentul în care chiar vine ajutorul, se blochează, se simt stânjeniți, îl refuză, își minimizează nevoia, se grăbesc „să întoarcă favoarea“. Pentru unele persoane, sprijinul primit se transformă într-o datorie care trebuie achitată pe loc. Alții acceptă ajutorul, dar rămân multă vreme cu un disconfort, senzația că au pierdut controlul, sau văd ajutorul primit ca pe o lovitură dată imaginii de sine.
Este interesant că acest disconfort nu ține doar de percepția individuală, ci are și o bază documentată în cercetare. Un studiu publicat în 2025, în revista Motivation and Emotion, arată că oamenii tind să subestimeze constant șansa ca ceilalți să răspundă pozitiv unei cereri de ajutor, iar acest fenomen este legat strâns de anticiparea reciprocității. Subestimarea scade semnificativ atunci când persoana simte că „s-a achitat“ deja de o datorie față de cel care ar urma să o ajute. Cu alte cuvinte, nu ne e teamă doar că vom fi refuzați, ci și că vom rămâne „datori“, iar această teamă influențează, dinainte, felul în care ne raportăm la ajutor.
Când cineva nou vine pentru prima dată la psiholog, încă de la prima ședință, își expune problema concretă: atacurile de panică, o relație care nu merge, o tristețe care nu trece. Acolo, în spatele poveștii, există o speranță nerostită: „Sper să rezolvăm asta repede!“. Acesta este un moment pe care-l recunosc în cabinet încă de la primele fraze. Este o speranță complet firească și înțeleg de unde vine.
În ultimii ani, lumea în care trăim ne-a obișnuit cu soluții rapide la aproape orice: comanda ajunge în aceeași zi, răspunsul este generat în câteva secunde, iar durerea de cap dispare după un singur comprimat. În mod natural, mintea transferă aceeași logică și asupra suferinței emoționale: dacă există o problemă, există și o rezolvare rapidă, iar dacă există un terapeut, apare și așteptarea ca lucrurile să se rezolve în câteva ședințe. Problema este că mintea umană nu funcționează după această logică. Simptomul nu este problema, ci doar semnalul.
Ce se întâmplă în mintea noastră atunci când aparent „nu facem nimic”? De ce deschidem telefonul pentru două minute și ne trezim, uneori, mult mai târziu făcând scrolling? Și de ce odihna poate veni la pachet cu sentimentul că ar trebui să facem ceva „util”?
Am vorbit despre toate aceste lucruri într-un interviu realizat de Andra Gherega la Radio România Actualități, pornind de la comportamente foarte obișnuite, pe care mulți dintre noi le recunoaștem în viața de zi cu zi.
Ce face mintea noastră atunci când „nu facem nimic”?
Stăm pe canapea, privim pe geam, facem duș sau mergem pur și simplu la plimbare. Din exterior, poate părea că nu se întâmplă mare lucru. Mintea noastră nu se oprește însă pur și simplu odată cu activitatea.
Atunci când nu mai suntem concentrați în mod direct asupra unei sarcini, informațiile, amintirile și experiențele acumulate pot continua să fie procesate. Uneori, exact în asemenea momente apare soluția unei probleme la care ne-am gândit mult timp fără rezultat.
Probabil ai trăit și tu experiența aceasta. Te-ai blocat la o problemă, ai renunțat pentru moment, iar ideea pe care o căutai a apărut când făceai cu totul altceva.
Pauza reală nu trebuie privită automat ca timp pierdut. Poate avea un rol important tocmai pentru că ne scoate temporar din presiunea de a găsi imediat un răspuns.
De ce ne simțim uneori vinovați când ne odihnim?
Pentru foarte mulți oameni, a fi ocupat a devenit aproape sinonim cu a fi productiv, important sau valoros. Calendarul plin poate funcționa ca o confirmare că facem suficient, în timp ce o după-amiază fără niciun plan poate provoca disconfort.
Am interiorizat foarte puternic ideea că timpul trebuie folosit permanent „eficient”. De aceea, chiar și într-o zi liberă, putem simți nevoia să găsim imediat ceva de făcut: curățenie, e-mailuri restante, cumpărături, sarcini amânate.
Problema apare atunci când ne este dificil să acceptăm pur și simplu un moment fără o listă de bifat.
Uneori, întrebarea utilă nu este „Ce mai pot face astăzi?”, ci „Pot să-mi permit să nu fac nimic pentru câteva minute fără să mă simt vinovat?”
Cum ajung două minute pe telefon să devină mult mai mult?
Scenariul este cunoscut: luăm telefonul pentru a verifica rapid un mesaj sau o notificare. Intrăm apoi pe o rețea socială, vedem o postare, apoi încă una și încă una.
La un moment dat constatăm că timpul a trecut fără să realizăm foarte clar când.
În materialul discutat la Radio România Actualități am abordat rolul mecanismelor de recompensă și al dopaminei în tendința de a continua să căutăm următorul stimul interesant. Scrollingul ne oferă permanent posibilitatea ca următoarea imagine, postare sau informație să fie suficient de interesantă încât să merite încă un gest al degetului pe ecran.
De aceea, telefonul este greu de lăsat jos tocmai atunci când nu știm ce urmează.
„Poate următoarea postare va fi interesantă”
Unul dintre mecanismele discutate în interviu este recompensa variabilă.
Nu fiecare postare ne interesează. Nu fiecare videoclip ne amuză. Nu fiecare fotografie ne oferă ceva relevant. Din când în când apare însă ceva care ne captează atenția.
Tocmai această imprevizibilitate poate menține comportamentul. Nu știm dacă următoarea postare va fi banală sau foarte interesantă, așa că mai facem un scroll. Și apoi încă unul.
În acest fel, un gest foarte simplu poate deveni un comportament pe care îl repetăm aproape automat.
De ce putem fi mai obosiți după o oră de scrolling?
Momentul în care omul simte că viața lui nu îl mai reprezintă.
Există un moment pe care foarte mulți oameni îl trăiesc, chiar dacă nu vorbesc întotdeauna despre el. Este acel moment în care se uită la propria viață și simt, poate pentru prima dată foarte clar, că ceva nu mai este în regulă. Din exterior, totul poate părea perfect așezat, că au un loc de muncă stabil, o rutină, o relație predictibilă, responsabilități asumate și poate chiar imaginea unei vieți „așa cum trebuie”. Totuși, în interior poate apărea senzația că trăiesc pe pilot automat, că au obosit să funcționeze și că undeva, pe drum, s-au pierdut pe ei înșiși.
Poate te regăsești și tu acum într-un astfel de personaj, sau poate ai trecut deja prin experiența de a fi dintre oamenii care merg zilnic la același birou, răspund la aceleași mailuri, rezolvă aceleași probleme și totuși simt că nu mai există bucurie reală în ceea ce fac. Unii dintre ei sunt părinți care încearcă să fie prezenți pentru toată lumea și nu mai știu când au avut ultima dată grijă cu adevărat de ei sau poate sunt oameni care, după ani în care au încercat să demonstreze că pot, că rezistă, că fac față și că performează, ajung să se întrebe în liniște: „Dar eu unde mai sunt în toată povestea asta?”
Este ora două după-amiaza, afară este cald, aerul stă nemișcat, iar tu ești întins(ă) pe canapea, fără niciun plan concret. Nu citești ceva util, nu asculți un podcast educativ, nu bifezi nimic, faci, practic, nimic. Tocmai când începi să te simți bine, apare vocea: „Ar trebui să fac ceva. Pierd vremea. Ce om disciplinat ar sta așa?!“.
Dacă-ți sună cunoscut, ai întâlnit una dintre cele mai obositoare povești pe care ni le spunem vara: că odihna trebuie câștigată, că lenea este un defect de caracter și că fiecare oră neproductivă este o oră pierdută. Este o poveste convingătoare și este, în mare parte, falsă.
Când creierul tău tace, de fapt îți vorbește
Neuroștiința a descoperit ceva fascinant în ultimele două decenii: creierul uman nu se oprește niciodată cu adevărat. Există o rețea cerebrală numită default mode network, în traducere aproximativă, „rețeaua modului implicit de funcționare“. Ea devine activă tocmai în momentele în care nu ești concentrat(ă) pe nicio sarcină, de exemplu atunci când privești pe geam, când faci o plimbare fără o țintă anume sau când stai la soare, fără telefon în mână.
Multă vreme, cercetătorii au crezut că aceasta este o stare de repaus, un fel de ecran de așteptare al minții. Cercetătorul Marcus Raichle a arătat că e exact pe dos, adică, în acele momente aparent goale, creierul procesează emoțiile recente, consolidează amintiri, integrează experiențe și creează conexiuni între lucruri care par fără legătură1. Creativitatea, empatia, capacitatea de a lua decizii bune, toate se construiesc, în parte, în liniștea aceea pe care noi o numim lene.
Cu alte cuvinte, când stai degeaba, creierul tău face curățenie, arhivează și pregătește terenul: el nu se odihnește, doar lucrează altfel.
Există oameni care, atunci când intră într-o cameră sau când postează ceva pe rețelele de socializare, par că au nevoie ca toată lumea să-i observe. Vorbesc mult despre ei, au haine cu logo-ul vizibil, își prezintă ostentativ casa, mașina și vacanța din locul visat, iar fiecare detaliu rostit sau afișat în social media pare atent calibrat pentru privirile și atenția celorlalți. Acest articol nu este unul care să judece, ci unul care pune întrebări și încearcă să deslușească ce se află în spatele acestei nevoi de validare.
Când valoarea personală se construiește din exterior
Psihologii fac o distincție importantă între stima de sine autentică și validarea externă. Stima de sine autentică este stabilă, nu se prăbușește când nimeni nu aplaudă și nu crește spectaculos când cineva admiră. Validarea externă, în schimb, funcționează ca o substanță care produce o senzație de bine temporară, după care nevoia revine, de obicei mai mare.
Când valoarea personală depinde de ce ai, de ce arăți sau de ce pot vedea ceilalți despre tine, identitatea devine fragilă, orice tăcere a celorlalți devine o amenințare și orice succes al altcuiva ajunge să fie o comparație dureroasă.
Rădăcinile din copilărie: valoarea condiționată
Nevoia de a impresiona permanent nu apare din senin. De cele mai multe ori, ea își are originea în mesaje timpurii, primite în familie, de genul „Bravo, ai luat zece!“, urmat de tăcere asurzitoare sau chiar ceartă în zilele cu note mai mici, sau în mesajele de apreciere despre exterior, de tipul „Ce frumos ești îmbrăcat!“, dar care nu menționează nimic despre cum te simți sau ce ai mai făcut.
Când un copil învață că este iubit și apreciat în funcție de performanță sau de imagine, internalizează un mesaj periculos, acela că „Valoarea mea nu este de la sine înțeleasă. Trebuie să o câștig“. Odată ajuns adult, va continua, adesea inconștient, „să câștige“ validare, prin statut, prin obiecte și prin imagine.
1. Un copil nu vine niciodată „doar” cu o problemă de alimentație sau „doar” cu o problemă de greutate. În spatele corpului există aproape întotdeauna și o poveste emoțională. Corpul și mintea nu funcționează separat.
2. Când auzim expresia „sănătate mentală”, mulți dintre noi ne gândim imediat la ceva grav: depresie, anxietate, terapie. Sănătatea mentală a unui copil se vede, de fapt, în cele mai simple momente din viața de zi cu zi. Se vede într-un copil care poate să adoarmă liniștit seara, într-un copil care știe să spună „m-am supărat” sau „mi-a fost greu azi” sau într-un copil care pierde un joc și poate merge mai departe fără să simtă că lumea lui s-a prăbușit. Sănătatea mentală nu înseamnă absența emoțiilor dificile sau a problemelor, înseamnă ca acel copil să aibă suficientă siguranță emoțională încât să poată face față lumii în care trăiește, cu toate provocările ei.
3. Ce semnale comportamentale ar trebui să atragă atenția unui părinte că ceva nu este în regulă cu starea emoțională a copilului? Un copil care țipă poate fi un copil foarte speriat, un copil care devine agresiv poate fi un copil care nu mai știe cum să gestioneze tensiunea pe care o simte în interior, iar un copil care mănâncă compulsiv sau caută permanent ecranele poate fi un copil care încearcă, de fapt, să se liniștească singur.
4. Există comportamente pe care părinții le interpretează greșit, agresivitate, crize, refuzul mișcării. Ce ascund acestea de fapt? Creierul copilului caută rapid ceva care să îi ofere confort și calm. Exact în aceste momente copilul învață, în timp, cum să își gestioneze emoțiile sănătos, fără să caute mereu o scurtătură către liniște. Vezi în video răspunsul complet!
5. Care este legătura dintre starea emoțională a unui copil și obiceiurile sale alimentare? „Ai plâns? Hai să îți dau ceva bun.”, „Ai luat o notă mare? Mergem la pizza.”,„Dacă termini tot din farfurie, primești desert.” Încet-încet, copilul începe să lege mâncarea de confort, iubire, recompensă sau calm. El nu mai mănâncă doar pentru că îi este foame, ci și pentru că este trist, anxios, obosit sau plictisit. Dacă nu este înțeles la timp, acest mecanism, poate rămâne prezent și la maturitate.
6. Care este cel mai important lucru pe care un părinte îl poate oferi copilului său pentru o dezvoltare sănătoasă, atât fizic, cât și emoțional? Cel mai valoros lucru pe care îl poate primi un copil nu costă nimic și nu vine dintr-o farmacie. Se numește conexiune. Un copil care se simte văzut, ascultat și înțeles de părinții lui va avea mult mai multe resurse să crească sănătos, atât emoțional, cât și fizic. Înainte de diete perfecte, activități perfecte sau rezultate perfecte, copilul are nevoie să simtă ceva foarte simplu: că este important, că este în siguranță și că poate veni către părinții lui exact așa cum este, fără frică și fără rușine
Îți propui să te uiți „doar cinci minute“ pe telefon, înainte de culcare, dar, când ridici privirea, a trecut aproape o oră. N-ai căutat nimic anume, n-ai găsit nimic special și totuși nu te-ai putut opri. Nu ești singura persoană aflată în această situație și, mai important, nu este o problemă de voință.
De fapt, ceea ce se întâmplă în creierul tău în acele minute de scrolling are o explicație neurologică clară, iar înțelegerea ei este primul pas spre a-ți recăpăta controlul.
Creierul tău nu caută plăcere, caută anticiparea ei
Dopamina este adesea numită „hormonul fericirii“, deși este, în primul rând, un neurotransmițător implicat în motivație și anticipare. Dopamina nu produce fericire, ci produce dorință. Este neurotransmițătorul care-ți spune „mai caută, mai verifică, poate urmează ceva interesant“. Cu alte cuvinte, dopamina alimentează căutarea, nu satisfacția.
Cercetătorul în neuroștiințe Kent C. Berridge a demonstrat că există o diferență fundamentală între sistemele cerebrale ale dorinței și ale plăcerii. Scrolling-ul activează puternic primul sistem, adesea lăsând al doilea sistem aproape neactivat. De aceea, la finalul unei sesiuni lungi pe rețelele de socializare, te simți mai degrabă epuizat(ă) și iritat(ă) decât odihnit(ă). Pentru că ai consumat timp și energie, dar n-ai primit nimic consistent în schimb. Seamănă cu senzația pe care o ai când ai mâncat o oră întreagă chipsuri, stomacul este plin, dar corpul tot mai cere ceva de mâncare.
Recompensa variabilă: mecanismul care te ține blocat
De ce copiii și adolescenții acceptă provocările periculoase de pe internet?
Analiza nevoii de apartenență, validare socială și influența grupului.
Când dorința de popularitate devine un risc pentru viață
Despre presiunea socială, like-uri, vizualizări și consecințele comportamentelor extreme.
Creierul adolescentului și tentația provocărilor virale
Explicații psihologice și neuropsihologice privind impulsivitatea și asumarea riscurilor.
Cum îi protejăm pe copii de provocările periculoase din mediul online?
Recomandări concrete pentru părinți, profesori și comunitate.
De la distracție la tragedie: semnalele de alarmă pe care adulții le ignoră Indicatori comportamentali care pot arăta că un copil este implicat în provocări riscante online.
Așteptăm momentul ideal sau un eveniment special din viitor pentru a trăi cu adevărat. Este deja o tendință de ne pune fericirea, dorințele și visele pe pauză, în speranța că „după“ promovare, „după“ ce slăbesc, „după“ ce mă căsătoresc… „după“ voi face ceea ce-mi doresc și, astfel, mulți trăim zilnic sindromul vieții amânate. Această mentalitate ne blochează satisfacția prezentă și transformă viața într-o lungă așteptare, reducând calitatea vieții.
De ce amânăm să ne bucurăm?
Viața pare mereu pe punctul de a începe, dar parcă nu începe niciodată cu adevărat, și chiar noi luăm anumite decizii care ne sabotează.
„După ce se mai liniștesc lucrurile, o să mă ocup și de mine“ sau „După ce termin proiectul acesta…“, „După ce cresc copiii…“, „După ce mai strâng niște bani…“ sunt formulări prin care singuri ne plasăm dorințele, bucuriile și sensul personal într-un viitor imaginar și ideal.
Trăim cu impresia că viața reală va începe abia după ce rezolvăm anumite lucruri, dar problema este că acel „după“ se mută constant mai departe, pentru că astăzi este „după ce termin facultatea“, dar mâine devine „după ce găsesc un job stabil“, sau „după ce cumpăr o casă“ și, mai apoi „după ce cresc copiii“, și nici nu ne dăm seama că timpul se transformă în „curând, după ce ies la pensie“.
Viața ni se transformă într-o lungă perioadă de pregătire pentru un moment care nu mai vine. Din punct de vedere psihologic, această tendință este apropiată de ceea ce cercetătorii numesc orientare excesivă spre viitor, o formă de gândire în care satisfacția și sensul sunt proiectate într-un moment care va urma cândva, în loc să fie trăite în prezent.
În acest material discutăm despre modul în care gândurile, emoțiile și comportamentele noastre sunt conectate și cum ne influențează viața de zi cu zi, de la relația cu mâncarea până la utilizarea tehnologiei sau starea noastră emoțională.
Mintea nu se oprește niciodată, avem mii de gânduri zilnic, însă nu toate sunt realități, ci doar produse ale minții
De ce gândurile negative sunt mai ușor de remarcat și reținut, creierul este orientat natural spre detectarea pericolului
Cum ajungem să credem automat gândurile noastre fără să le punem sub semnul întrebării
Temele principale abordate:
·Care este legătura între emoții și greutatea corporală
·Când ecranele devin dependență
·Oboseala psihică
·Amânarea fericirii pentru mai târziu
Urmărește interviul de la Radio România Actualități
Statutul femeii în România s-a schimbat profund în ultimele decenii, iar această transformare nu este doar socială sau economică, ci și psihologică. Femeia de astăzi nu mai este definită exclusiv prin roluri tradiționale de mamă bună, gospodină desăvârșită, bucătăreasă pentru întreaga familie și principalul sprijin emoțional. Femeia din România anului 2026, și-a dezvoltat în timp, cu perseverență și pași mici, dar importanți, o capacitatea deosebită de a naviga simultan între carieră, autonomie financiară și responsabilitate familială. Această extindere a rolurilor i-a adus atât putere reală, cât și o presiune invizibilă, descrisă în psihologie ca supraîncărcare de rol (atunci când o persoană trebuie să performeze în mai multe domenii fără a renunța la niciunul).
Participarea femeilor din România în structurile de conducere rămâne una dintre cele mai vizibile schimbări. Cum s-a ajuns aici? Presiunea constantă din partea societății le-a făcut pe femei să își dorească să fie mai puternice și autonome. Evoluția reflectă creșterea autoeficacității, concept psihologic care descrie convingerea unei persoane că poate influența rezultatele propriei vieți. Primii pași au fost obținerea autonomiei financiare și profesionale de către multe dintre femeile din țara noastră, iar acești pași au întărit sentimentul de putere și au redus din dependența de structuri tradiționale.
Aproape 620.000 de femei sunt acționare sau asociate în companii active pe piața din România, cu 12% mai multe decât în 2020 și cu 43% mai multe decât în 2015, potrivit datelor Oficiului Național al Registrului Comerțului, analizate de KeysFin în 2025. La aceste date se adaugă aproximativ 185.000 de femei care desfășoară activități ca PFA, întreprindere individuală sau familială, ceea ce duce la circa 805.000 de femei implicate direct în afaceri. Antreprenoriatul implică asumarea riscului și a responsabilității, ceea ce contribuie la dezvoltarea identității autonome și la creșterea sentimentului de control asupra vieții. Tocmai de aceea, succesul multor afaceri românești conduse de femei a fost un imbold pentru multe doamne și domnișoare să încerce să răzbată într-o lume dominată de bărbați, și foarte multe chiar au reușit și sunt modele pentru noile generații.
Româncele s-au impus în decursul anilor în mediul de afaceri, iar cele fără funcții de conducere au știut să își ceară drepturile și să lupte pentru câștiguri și beneficii egale cu ale bărbaților. Asta face ca România să aibă și unul dintre cele mai mici decalaje salariale de gen din Uniunea Europeană, aproximativ 3 % conform datelor din 2025, mult sub media europeană de 12%. Această apropiere a veniturilor modifică dinamica puterii în familie și contribuie la echilibrarea relațiilor de cuplu. Din perspectivă psihologică, independența financiară reduce anxietatea legată de siguranță și crește libertatea de decizie.
Sexul feminin a evoluat spectaculos în multe domenii și s-a impus ca o prezență importantă. În politică însă, reprezentarea feminină rămâne redusă. Aproximativ 19% dintre parlamentari și doar 5,4% dintre primari sunt femei, ceea ce indică un decalaj între influența economică și accesul la puterea formală. Ce se întâmplă în politica autohtonă spune încă multe despre persistența stereotipurilor de gen și a așteptărilor sociale privind rolurile feminine.
Există momente în care o singură privire blândă și câteva minute de liniște pot schimba traiectoria unei vieți. Andreea Voicu creează tocmai acest spațiu: un cabinet care devine „acasă” pentru minți obosite, pentru copii care cred că „nu pot” și pentru femei care au uitat să se mai întrebe ce își doresc cu adevărat.
În martie, luna renașterii, ea ne vorbește despre scânteile „Aha!”, despre zidurile invizibile și despre curajul simplu de a spune „mi-e greu”.
„În lucrul cu adulții îi însoțesc în procesul de clarificare a dificultăților emoționale, gestionarea stresului și regăsirea încrederii în sine, într-un spațiu sigur, bazat pe respect și confidențialitate. Pentru mine, psihologia înseamnă înainte de toate întâlnirea autentică cu omul din fața mea. Fiecare persoană vine cu propria poveste, cu întrebări, emoții și momente de schimbare. Rolul meu este să ofer sprijin, claritate și instrumente care să îi ajute pe oameni să își înțeleagă mai bine resursele și să își construiască drumul care li se potrivește”, ne spune Andreea Voicu, membru acreditat al Colegiului Psihologilor din România, mediator Feuerstein și în plin proces de formare în psihoterapie experiențială.
În același timp, este și mamă, iar această experiență i-a întărit convingerea că dezvoltarea emoțională și cognitivă a copiilor este esențială pentru felul în care vor deveni adulții de mâine: „Cred că fiecare om are potențialul de a crește și de a se transforma atunci când găsește sprijinul potrivit și curajul de a face un pas spre schimbare”.
Citește articolul integral în publicație NewsBV.ro.
Ce mănâncă? Cât mănâncă? Ce ar trebui scos din alimentație? La ce medic să ducem copilul? Acestea sunt primele întrebări pe care le pun părinții, atunci când copilul lor se confruntă cu probleme de greutate. Discuția se duce automat spre mâncare, dar această abordare ratează, de cele mai multe ori, problemele esențiale pentru care s-a ajuns în această etapă.
Mâncarea este combustibil pentru corp, dar, totodată, mâncarea este și un mijloc prin care copiii își gestionează emoțiile.
Despre:
Când dulcele devine alinare emoțională
Sensurile emoționale atașate mâncării
Modelul parental și relația cu propriul corp
Foamea fizică versus foamea emoțională
Greutatea copilului nu este doar o chestiune de alimentație, ci un semnal care vorbește despre ce trăiește și despre felul în care învață să se raporteze la sine. Iar schimbarea reală începe atunci când adulții privesc dincolo de farfurie și aleg să fie alături de copil, pas cu pas.
Care sunt cauzele reale ale îngrășatului și cum poate fi construit un proces sănătos de slăbire? „LET’S TALK ABOUT WEIGHT – Greutatea de a slăbi” – articole în NewsBV, BrasovStiri, BrasovMetropolitan, Revista Modern Romania
6 martie 2026
Cu ocazia Zilei Internaționale a Obezității, Brașovul a găzduit evenimentul „LET’S TALK ABOUT WEIGHT – Greutatea de a slăbi”. Aproape 600 de persoane au participat gratuit în sală la întâlnirea educațională, care a adus în același spațiu medici, nutriționiști, psihologi, dar și invitați speciali precum Monica Anghel, Ileana Badiu și Ana Bîtu.
Andreea Voicu: „Rușinea blochează schimbarea”
Psihologul Andreea Voicu a explicat pe de altă parte rolul rușinii în relația cu corpul și cum sprijinul emoțional poate să grăbească creșterea încrederii în sine, dar și procesul de slăbire pentru persoanele cu probleme de greutate.
„Rușinea este una dintre cele mai puternice emoții pe care le întâlnim în cabinet atunci când vorbim despre greutate. Mulți oameni spun că evită să meargă la medic sau la sală pentru că se simt judecați. Rușinea îi face să se ascundă și să creadă că problema lor este doar rezultatul unei slăbiciuni personale. Schimbarea reală apare, însă doar într-un context de siguranță emoțională, iar sănătatea reală nu se construiește din frică.
Este important să înțelegem că acceptarea creează motivație și că încrederea susține procesul de vindecare. Atunci când oamenii se simt în siguranță emoțional, devin mai deschiși să ceară ajutor și să facă schimbări. Slăbitul nu este doar un proces biologic, el este și unul psihologic, iar mulți oameni au nevoie de sprijin pentru a înțelege relația lor cu mâncarea, cu stresul și cu imaginea corporală”, a explicat psihologul Andreea Voicu.
Slăbitul sănătos nu este o luptă individuală, ci un proces care începe cu înțelegere, continuă cu sprijin medical și emoțional și se construiește, pas cu pas, prin schimbări sustenabile de stil de viață.
Emisiunea EuroEducația, moderată de Adriana Stoian
Invitați: Dragoș Stanca, inițiator Ethical Media Alliance, Vlad Zaha, criminolog și cercetător în politici publice la The Edge Institute și Andreea Voicu, psiholog clinician.
Copiii și adolescenții petrec tot mai mult timp online, mai ales pe jocuri și rețele sociale. Recompensele rapide, scroll, like, notificări, obișnuiesc creierul cu stimulare constantă.
De aici apar plictiseala rapidă, răbdarea scăzută pentru activități lente și nevoia de satisfacție imediată. În același timp, validarea din online poate deveni foarte importantă pentru stima de sine, într-o perioadă în care identitatea este încă în formare.
Mesajul principal nu este panica, ci echilibrul. Nu interdicții totale, ci limite clare, introducere treptată a tehnologiei, timp petrecut împreună cu copiii în fața ecranelor, discuții despre ce văd online și ghidaj adaptat vârstei.
Au nevoie și de joacă reală, timp afară, prietenii față în față și experiențe din viața de zi cu zi.
Nu toate jocurile pentru copii sunt doar joacă. Unele dintre ele îi antrenează, pas cu pas, să își dorească mai mult, mai repede și să cumpere fără să înțeleagă cu adevărat ce fac.
Mecanismele de recompensă și achizițiile din aplicații pot transforma plăcerea jocului într-un impuls constant de a cheltui, influențând modul în care copiii își formează relația cu banii și cu dorința.
În articolul meu din Pagina de Psihologie vorbesc despre cum funcționează aceste mecanisme, de ce copiii sunt vulnerabili la ele și ce riscuri apar pe termen lung, dincolo de ecran.
Este o invitație la conștientizare și dialog, pentru că siguranța digitală înseamnă mai mult decât control parental, înseamnă să înțelegem ce modele de comportament învață copiii, fără să ne spună nimeni explicit.
Încă un articol semnat de mine, publicat în Modern România, despre un obicei pe care îl avem aproape cu toții: resetarea vieții pe 1 ianuarie.
De ce ne simțim brusc motivați sau stresați la noi începuturi?
Sunt o serie de explicații psihologice care ne pot ajuta să înțelegem mai bine prin ce trecem în această perioadă:
1. Efectul de început nou: O pagină albă în mintea noastră
2. Când așteptările nu se potrivesc cu realitatea
3. Capcana optimismului: de ce eșuează rezoluțiile
4. Gândul la timpul care trece
România modernă se construiește cu oameni care se dezvoltă
România modernă se construiește cu infrastructură, cu digitalizare, cu energie regenerabilă, dar se construiește și cu oameni care se dezvoltă, pentru că încep să se cunoască mai bine.
În România modernă oameni încep să conștientizeze că sănătatea mintală nu se întreține cu vitamina C, ci se întărește în fiecare zi prin felul în care învațăm să înțelegem lumea, cum ne raportăm la schimbări, la timp și la propriile emoții.
În fond, începutul unui nou an este un prilej, însă nu de transformare spectaculoasă, ci de claritate. Ne oferă ocazia să ne rearanjăm gândurile, să facem puțină ordine în emoții și să pornim într-un nou capitol cu o minte mai deschisă, iar în România modernă, deschiderea este una dintre cele mai valoroase forme de progres.
Andreea Voicu este psiholog clinician și educațional, precum și consilier în dezvoltare personală, interesată de felul în care oamenii se transformă atunci când își înțeleg emoțiile și învață să le gestioneze sănătos.
Este mama unui băiețel care îi cultivă zilnic curiozitatea și răbdarea, oferindu-i inspirație constantă în munca din cabinet și apropiind-o, cu empatie și claritate, de lumea copiilor.
La sfârșitul lunii decembrie, ne facem promisiuni mari pentru anul care urmează, dar cele mai multe se pierd rapid…
„În fiecare an, la granița dintre decembrie și ianuarie, mulți oameni simt un impuls greu de explicat, dorința de a schimba ceva, de a fi diferiți, mai buni, mai organizați. Își fac liste, stabilesc obiective și își promit o versiune mai bună a lor. Totuși, aproape 80% dintre rezoluțiile de Anul Nou sunt abandonate înainte de februarie, nu din lipsă de voință, ci din cauza obiectivelor nerealiste, a presiunii sociale și a lipsei de planificare.
Optimismul începutului de an îi face adesea să subestimeze dificultățile reale. În loc să spună «vreau să fiu mai sănătos», este mai util să își stabilească obiective precise, de exemplu «merg pe jos 30 de minute de trei ori pe săptămână». Creierul nostru are nevoie de claritate, nu de intenții generale. Schimbarea reală începe atunci când obiectivele formulate sunt clare și mici, când sunt reduse comparațiile toxice din online și atenția se mută pe continuitate, nu pe perfecțiune.
Dincolo de entuziasm, începutul de an le amintește oamenilor și că timpul este limitat. Această conștientizare poate fi o sursă de anxietate, dar și o șansă de clarificare, să își dea seama ce contează cu adevărat pentru ei. Ianuarie este doar un simbol. Transformarea autentică se construiește zilnic, prin intenție, blândețe și prezență”.
Fără ecrane înainte de 6 ani! Este avertismentul lansat de cinci societăți medicale din Franța, într-un apel transmis guvernului, prin care cer actualizarea urgentă a recomandărilor oficiale și campanii de prevenție mai ferme. Fenomenul e tot mai întâlnit și în România. Expunerea copiilor la ecrane este asociată cu întârzierea limbajului, tulburări de atenție și memorie, probleme de somn și risc crescut de miopie.
Articol de Mihaela Chirac, 03 Mai 2025
„Ştie să numere în engleză pentru că i-am pus desene de mic. Este o declarație destul de frecvent întâlnită la părinți. Ce nu se vede este esențial. Creierul copilului se dezvolte accelerat în primii ani. Studiile arată că peste o oră pe zi în fața ecranelor încetinește dezvoltarea zonelor cheie pentru limbaj, atenție și învățare. Cu cât un copil stă mai mult în fața unui telefon, a unei tablete sau a televizorului, cu atât receptorii lui de dopamină, adică butonașele care reglează plăcerea și motivația, devin mai puțin sensibili. Copiii se atașează emoțional de ecrane și nu de oameni. Și apoi ne mirăm că nu au gândire critică. Păi nu au cum să o dezvolte, pentru că ei sunt obișnuiți cu răspunsuri rapide și pasivitate. Toți părinții vor binele copilului, dar nu toți au informația corectă. De aceea este nevoie de educație psihologică bazată pe știință, ca să știm când un ecran este unealtă și când devine obstacol”, ne-a explicat impactul pe termen lung al expunerii la ecrane, Andreea Voicu, psiholog educaţional.
„La fel cum nu dăm alcool sau nu introducem copiii în alte experiențe mature prea devreme, trebuie să fim atenți și cu accesul la tehnologie. Mai puține ecrane, mai multă joacă, mai multe relații reale”, ne-a mai spus psihologul Andreea Voicu.
România este pe primul loc în Europa la consumul problematic de tehnologie în rândul copiilor, potrivit Organizației Mondiale a Sănătății.
După noi vin Malta, Bulgaria și Irlanda. Cel mai puțin pe telefon stau copiii din țările nordice.
Andreea Voicu: „Rușinea blochează schimbarea”
